28 februarie - Ziua Protectiei Civile

         Activităţile de protecţie civilă au debutat odată cu apariţia vieţii pe pământ şi s-au perfecţionat direct proporţional cu dezvoltarea pericolelor: războaie, calamităţi şi catastrofe, evenimente grave şi de mari proporţii care afectau şi puneau sub semnul întrebării continuitatea vieţii. Din cele mai vechi timpuri se cunosc momente când s-a făcut evacuarea populaţiei, animalelor şi bunurilor materiale din calea invadatorilor, s-a făcut înştiinţarea şi alarmarea, s-au executat măsuri pentru protecţia sinistraţilor şi refugiaţilor sau a prizonierilor de război. Toate acestea au conturat un domeniu de activitate nobil, care de-a lungul timpului a stat în atenţia conducătorilor de oşti, de stat sau localităţi.
         În anul 1929, Marele Stat Major a înfiinţat prima organizaţie paramilitară de protecţie civilă. Începutul organizării protecţiei civile în România îl constituie înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, prin care se aprobă Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populaţiei civile, rezultată în urma efectelor devastatoare ale primului război mondial, având ca scop să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţie directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor.
  Pe timpul celui de al doilea război mondial structura a funcţionat în cadrul Ministerului Aerului şi Marinei, sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive.
         După 1945 concepţia şi structurile organizatorice existente au fost influenţate de iminentul pericol al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, în mod deosebit al armei nucleare.
         Anul 1952 marchează momentul când în România au fost organizate primele state majore ale apărării antiaeriene regionale, cu servicii specializate la nivelul localităţilor şi unităţilor economice.
          Apariţia în anul 1978 a primului instrument legislativ modern – Legea nr. 2/1978, a consfinţit implementarea în ţara noastră a concepţiei moderne de apărare civilă, în această perioadă conturându-se o doctrină a pregătirii populaţiei şi a factorilor de decizie pentru a fi capabili să răspundă unor situaţii de producere a dezastrelor.
  Revoluţia din 22 Decembrie 1989 a determinat perfecţionarea activităţilor de protecţie civilă, la 11 mai 1990 România ratificând Protocoalele Adiţionale nr. I şi II ale Convenţiei de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate. Începând cu 1994, ca urmare a derulării Programului NATO- ,,Parteneriat pentru Pace’’, Protecţia Civilă din România, cu sprijinul Comitetului Superior de Planificare aUrgenţelor Civile al NATO, a organizat o serie de activităţi cu o largă participare internaţională. În premieră, s-au realizat exerciţii de protecţie civilă asistate pe calculator, cu simulări de accidente nucleare şi participarea ţărilor riverane României.
         Având în vedere reorganizarea structurilor economico-sociale, lărgirea sferei de activitate a apărării civile prin creşterea implicaţiilor acesteia în salvarea victimelor şi a bunurilor materiale, ca urmare a producerii dezastrelor sau atacurilor agresorului, precum şi necesitatea punerii de acord a actelor normative, au fost elaborate în 1992 H.G 531 privind realizarea măsurilor de apărarea civilă.
         La 25 septembrie 1996 a fost promulgată  Legea 106 – cel mai complet act normativ pe linia protecţiei civile, deplin racordat la cele mai noi structuri europene, ce a consfinţit şi schimbarea titulaturii acesteia din apărarea civilă în protecţia civilă.
         La 1 ianuarie 2001, Protecţia Civilă a fost trecută în subordinea Ministerului de Interne. După 11 septembrie 2001 strategia şi concepţia protecţiei civile s-au schimbat profund prin creştrea preocupării responsabililor tuturor componentelor Sistemului Naţional de Apărare, inclusiv a protecţiei civile, în a căuta mijloace şi metode de răspuns adecvate pentru fiecare situaţie de urgenţă civilă.
         Anul 2004, pentru noi, are o semnificaţie deosebită deoarece reprezintă anul în care se impune o implicare tot mai mare în vederea armonizării legislaţiei specifice cu prevederile aquis-ului comunitar, precum şi modernizarea standardelor şi procedurilor operaţionale de acţiune în vederea diminuării consecinţelor unor riscuri specifice teritoriului naţional. Procesul de structurare şi modernizare a protecţiei civile a continuat, fiind statutat prin Legea 481/2004.
         Începând cu 15 decembrie 2004, prin fuzionarea Comandamentului Protecţiei Civile cu Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari şi a structurilor judeţene corespondente, a luat fiinţă Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, cu structuri similare în teritoriu şi o complexă structură organizatorică de sprijin la nivelul administraţiei publice centrale şi locale.  Structurile s-au perfecţionat continuu, în funcţie de schimbările intervenite în dezvoltarea economico-socială a ţării, dar şi de doctrina internaţională, precum şi de experienţa dobândită în decursul anilor. Deşi o instituţie relativ tânără, protecţia civilă  şi-a îndeplinit cu cinste misiunile de bază, adaptându-şi din mers structura şi planurile de cooperare cu celelalte forţe cu atribuţii în domeniu. La cei 75 de ani de existenţă, protecţia civilă se prezintă ca o structură flexibilă, capabilă să asigure un climat de încredere şi siguranţă cetăţenilor, demonstrat de înaltul profesionalism al cadrelor militare şi personalului civil, pe timpul intervenţiilor pentru înlăturarea efectelor produse de dezastre. Acest lucru s-a realizat prin îmbunătăţirea managementului apărării împotriva dezastrelor, prin acţiuni de identificare a surselor cu riscuri potenţiale de producere a dezastrelor cu urmări distructive majore asupra populaţiei, infrastructurii şi mediului, adaptarea şi perfecţionarea bazei legislative în concordanţă cu cerinţele integrării în NATO şi UE.
Pornind de la ceea ce s-a realizat pe multiple planuri, specialiştii de protecţie civilă sunt preocupaţi să desfăşoare activitatea la parametri optimi, care să permită profesionalizarea la toate nivelele, pentru a fi permanent în slujba comunităţii, un element de bază al societăţii, generator de încredere şi siguranţă. Protecţia civilă este organizată la toate nivelele administraţiei publice centrale şi locale, la instituţii şi agenţi economici, pe principiul administrativ teritorial şi al locului de muncă.

         Putem  spune că la cei 75 de ani, Protecţia Civilă reprezintă o structură de bază a ţării, modernă şi eficace, cu vocaţie europeană, menită să asigure siguranţa şi liniştea comunităţii şi cetăţeanului. Urmând spiritul unor tradiţii de zeci de ani, lucrătorii de astăzi ai protecţiei civile îşi onorează, uneori cu preţul sacrificiului suprem, misiunea umanitară de protejare a vieţii şi avutului cetăţenilor în faţa efectelor distrugătoare ale catastrofelor şi calamităţilor.